“Îi înveți pe oameni cum să te trateze prin ceea ce permiți, ceea ce oprești și ceea ce încurajezi.”
- Tony Gaskins
Hai să vorbim despre asertivitate : Arta de a spune “Nu” fără să pari nesuferit
Asertivitatea este unul dintre acele cuvinte pe care le folosim des, dar pe care le întelegem … selectiv. Toată lumea vrea să fie asertivă, însă puțini își dau seama ce presupune cu adevărat. Pentru unii, asertivitatea sună ca o formă elegantă de agresivitate. Pentru altii, e ceva mistic, rezervat oamenilor siguri pe ei, cu voce calmă și privire hotărâtă, care știu mereu ce vor și nu se simt vinovați pentru asta. Restul înca spunem “da” deși în capul nostru urlăm “nu”, apoi ne întrebăm de ce suntem obosiți, iritați și ușor pasiv-agresivi.
Daca ne întoarcem puțin în timp , o să observam că asertivitatea rar a fost o valoare cultivată. Am fost învățați să fim cuminți, să nu deranjăm, să nu supărăm, să lăsăm de la noi. Genoli n-a formulat niciodată explicit o lectie despre limitele sănătoase, dar mesajul este clar: dacă spui prea direct ce vrei, ește obraznic. Daca spui “nu “ ești dificil. Dacă pui limite, ești egoist. Așa că am crescut învătând să ne adaptăm, să ne modelăm după ceilalți și să ne cerem scuze preventiv, chiar și atunci când n-am greșit cu nimic.
Genoli - termen simbolic folosit pentru a desemna tradiția colectivă care ne-a învatat să fim cuminți înainte de a fi autentici ; o voce veche a educației, transmisă din generație în generație
O mică lecție de istorie, presărată cu putin sarcasm …
Da,oamenii s-au chinuit cu asertivitatea din totdeauna:
Grecia Antica: Socrate era, practic, primul coach pe asertivitate - punea întrebari incomode, își menținea calmul… și în final a băut cucută (partea asta nu este clar modelul ideal, și nici nu are legatură cu asertivitatea).
Evul Mediu: Asertivitate? Zero. Ori tăceai, ori dispăreai “A spune ce simți” nu era o strategie de supraviețuire, probabil de aici și expresia “ dacă taceai, filosof rămâneai”
Epoca Victoriana: Se spunea “nu” destul de rar, iar atunci când se spunea, fața era ascunsa în spatele unui evantai din dantelă, insoțit de un ușor lesin și un zâmbet nervos.
Secolul XX: Își face aparitia psihologia! Învătarea asertivitatii devine parte din terapie în anii 1950-1960, ajutând oamenii să înteleagă că ideea de a fi plăcut nu este egală cu a fi tăcut.
Problema: Confundăm Asertivitatea cu Agresivitatea
Problema apare atunci când, la un moment dat, descoperim aseritivatea și o folosim complet greșit. Mulți oameni confundă asertivitatea cu agresivitatea și o transformă într-o armă. Brusc “sunt asertiv” devine o scuză pentru a vorbi peste alții, pentru a ridica tonul sau pentru a spune lucruri dure sub masca sinceritații. Dacă dupa ce ai fost “asertiv” ceilalți se simt umiliți, tensionați sau au nevoie de o pauză emoțională, sunt șanse să fi fost doar agresiv, dar cu un vocabular sofisticat.
Dar aici apare o nuanță importantă pe care o ignorăm des : nu orice disconfort al celuilalt este dovada unei greșeli din partea ta. Există oameni care percep orice limită ca pe un atac personal. Oameni pentru care “nu” înseamna respingere, lipsă de respect sau umilire, indiferent cât de calm sau clar este formulat. În astfel de cazuri, asertivitatea nu este respinsă pentru presupusa agresivitate, ci pentru că deranjează prin lipsa de convenientă
Mai mult există situații în care dialogul echilibrat devine aproape imposibil. Cu persoane profund egocentrate, cu trasături narcisice, sau cu o instabilitate emoțională accentuată, spațiul pentru asertivitate este complet ocupat de vocea lor. Nu pentru că tu nu știi să te exprimi, ci pentru că nu există disponibilitate reală pentru a asculta. În astfel de contexte, să vorbești peste celălalt nu este lipsă de asertivitate, ci uneori singura modalitate de a exista in conversație.
Asertivitatea nu garantează armonie. Nu promite că vei fi înțeles, acceptat și apreciat. Ea garantează că ai fost clar și respectuos cu tine însuți. Iar responsabilitatea pentru reacțiile celuilalt începe acolo unde se termina intenția ta de a comunica onest.
Să înveți să fi asertiv nu e un proces rapid și nici confortabil. La început o să spui “nu” și o să te simți vinovat. O să pui limite și o sa te întrebi dacă nu ai fost prea dur. O să explici prea mult, ca și cum ai avea nevoie de aprobarea tuturor pentru a-ți susține propriile decizii. Dar, treptat, o să explici din ce în ce mai puțin. Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că înveți să ai încredere în tine.
Asertivitatea cere maturitate emoționala și exercițiu, cere să accepți că nu toată lumea va fi incantata de alegerile tale și că asta e perfect normal. Nu este rolul tău sa gestionezi emoțiile tuturor, la fel cum nu este obligația ta să te sacrifici constant pentru confortul altora.
Există însă un alt aspect despre care nu vorbim atunci când discutăm despre asertivitate : asertivitatea nu se învață doar din voință și citate motivaționale. Ședințele de terapie, coaching-ul sau dezvoltarea personală sunt locuri în care înveți să-ți traduci nevoile, să-ți recunoști limitele și să vezi unde te oprești din a fi asertiv și începi să te aperi. Îți dai seama că de multe ori problema nu e că nu stii să spui “nu”, ci că nu-ți permiți niciodata să-l spui fără vină. Și cu puțin ghidaj, asertivitatea încetează să mai fie o luptă și începe să devină o abilitate care se simte normală.
Asertivitatea nu te face nesuferit. Te face clar. Iar claritatea, deși incomodă uneori, e infinit mai sănătoasă decât resentimente acumulate în tăcere. Poate că durează. Poate că e greu. Dar, o dată învățată asertivitatea îți salvează energia, relațiile și conversațiile inutile. Și bonus, te ajută să spui “nu” fără să simți că trebuie să te scuzi pentru cine ești.