Trauma. Despre ce doare, ce schimbă și de ce uneori râdem ca să nu plângem

Trauma este unul dintre acele cuvinte care a a ajuns să fie folosite pentru aproape orice. Am avut o zi proastă - traumă. M-a ignorat cineva - traumă. Mi s-a răcit cafeaua - traumă emotională. Deși e tentant să folosim cuvântul cu atâta lejeritate, adevărul e ca trauma nu este un eveniment neplăcut. Trauma este ce rămâne după eveniment.

Un eveniment neplăcut doare, enervează și supără. O traumă schimbă. Felul în care reacționezi, felul în care te raportezi la lume, la ceilalți și uneori, chiar la tine însuți. Diferența nu stă în cât de grav a fost ce s-a întâmplat, ci cât de singur ai fost cu ceea ce ai simțit atunci.

De aici apare una dintre cele mai mari confuzii : “Dar alții au trecut prin lucruri mai grele și sunt bine.” Da. Unii oameni trec peste traume mai repede, alții mai greu. Nu pentru că sunt mai slabi sau mai puternici, ci pentru că au avut resurse diferite. Sprijin, siguranță, validare, sau măcar un adult care in perioada copilariei, să spună “Ce simți are sens”. Trauma nu se măsoară în intensitatea evenimentului ci, în lipsa sprijinului emotional.

Și da, uneori râdem când vorbim despre traumă. Nu pentru că este amuzant, ci pentru că umorul e una din cele mai vechi strategii de supreviețuire. Râdem ca să putem spune lucruri grele fără să ne blocăm complet. Glumim ca să putem respira între două adevăruri incomode. Sarcasmul, folosit cu grijă, nu neagă durerea. O face puțin mai suportabilă, ca atunci când faci haz de necaz, dar cu un minim de conștiință de sine.

Trauma nu distruge personalitatea, dar o modeleaza serios. Ne poate face mai vigilenți, mai retrași, mai defensivi sau, dimpotrivă, excesiv de adaptabili. Unii devin hiper-independenți și nu mai cer nimic de la nimeni. Alții se agată de relații ca de un colac de salvare. Unora le amorțesc emoțiile. Altora le cresc la volum maxim. Niciuna dintre variante nu e un defect. Sunt strategii de supraviețuire care au functionat cândva și au ramas cu noi mai mult decât era cazul.

Multe dintre aceste mecanisme își au originea în copilărie. Nu pentru că cineva a vrut să greșescă, ci pentru că un copil nu are instrumentele emoționale ale unui adult. Ceea ce pentru un adult este “o ceartă banală”, pentru un copil poate fi nesiguranță. Ceea ce pentru un adult e “o absentă temporară”, pentru un copil poate fi abandon. Trauma din copilarie nu vine neapărat din evenimente dramatice, ci din lucruri mici, repetate sau ignorate suficient de mult timp.

Ca adulți, ajungem adesea să reacționam nu la prezent, ci la trecut. O replică aparent banală apasă un buton vechi. O situație minora activează o frică majora. Și ne mirăm sincer de ce reacțiile noastre par “prea mult”. De cele mai multe ori, nu sunt despre acum, sunt despre atunci. Chiar dacă acum avem facturi, responsabiliăți si un vocabular emotional mai sofisticat.

A vorbi despre traumă cu un zâmbet ușor ironic nu înseamnă că o minimizam. Înseamnă să ne permitem să o privim fără să ne definim complet prin ea. Vindecare nu arata mereu profund și solemn, uneori arată ca un râs scurt. Alteori ca o pauză lungă. Alteori ca un moment în care îți dai sema că reacțiile tale au, în sfârșit, un context.

Și poate mai devreme sau mai târziu ajungem să luam în calcul terapia. Nu ca soluție magică și nici ca soluție universala ci ca spațiu in care poți spune lucruri pe care le-ai gestionat ani la rând cu “lasă că mă descurc”. Terapia, coaching-ul sau orice formă de lucru cu sine nu este despre forța sau slăbiciune, ci despre disponibilitatea de a te uita onest la tine și la ce ai dus singur prea mult timp. Acolo descoperi că nu ești prea sensibil, prea complicat sau prea defect, ci doar un om care a fost nevoit să se adapteze înainte de a fi înțeles.

Vindecarea nu șterge trecutul si nu îl face mai plăcut, dar îl face mai puțin prezent în fiecare reacție, relație și decizie. Și uneori asta e mai mult decât suficient.