Cultură, educație și arta complicată de a nu avea mereu dreptate

Dacă ar fi să explicăm, pe scurt, de ce ne certăm atât de des unii cu alții, răspunsul ar fi surprinzător de simplu : pentru că fiecare dintre noi este absolut convins că vede lumea “normal”. Iar ceilalți… ceilalți sunt fie prea sensibili, fie prea rigizi, fie “clar au o problemă”.

Trăim într-o perioadă în care suntem mai conectați ca niciodată, dar și mai iritați ca niciodată de diferențe. Avem acces la culturi diferite, perspective diferite, opinii diferite - și cu toate astea toleranța pare să se subțieze exact când ar trebui să se exindă. Nu pentru că n-am ști că oamenii sunt diferiți, ci pentru că acum ne lovim de diferențele lor zilnic, uneori înainte de cafea.

Cultura nu este doar despre tradiții, mâncare sau sărbători exotice pe care le apreciem mai mult în poze decât în realitate. Cultura este despre cum interpretăm lumea. Despre ce ni se pare politicos sau nu, normal sau exagerat, acceptabil sau “cum să faci asa ceva?”. Este acel set invizibil de reguli pe care le respectăm cu sfințenie, deși nimeni nu ni le-a citit oficial.

Primul loc în care le învătăm este familia.

Acolo învătăm cum se vorbește, cum se tace, cum se ceartă oamenii și foarte important, cum nu se ceartă. În unele familii emoțiile sunt discutate. În altele sunt tratate ca o rușine discrectă. În unele case, copilul este întrebat ce simte, în altele, i se explică rapid că “nu e treaba lui”. Toate acestea se întamplă fără manual, dar cu efecte pe termen lung.

Așa ajung doi adulți, perfect funcționali, să se privească complet nedumeriți. Unul spune : “Eu sunt sincer”. Celalalt aude : “Ești abuziv”. Unul spune : “Mi-am pus o limită”. Celălalt aude : “M-ai respins”. Unul spune : “Așa am fost crescut”. Celalalt aude : “Exact asta e problema”.

De cele mai multe ori, nu ne certăm pe ce se spune, ci pe ce înseamnă ce se spune. Cultura nu ne învață doar cuvinte, ci și traduceri emoționale. Îar traducerile diferă, uneori dramatic, alteori subtil, dar suficient cât să creeze conflicte memorabile.

Șoc cultural și conflicte moderne

Astăzi, șocul cultural nu mai presupune mutarea într-o altă țară. Este suficient să intri într-o relație, într-o echipă nouă sau într-o discuție online. Ne întâlnim zilnic cu oameni crescuți diferit, care functionează după alte reguli interne, dar folosesc aceleași cuvinte ca noi. Iar asta creeaza confuzia perfectă.

Social media a rafinat acest fenomen până la extrem. Vedem opinii diferite fără context, fără istorie, fără fundal cultural - doar concluzii. Iar concluziile, scoase din context, tind să devină definitive. Nimeni nu mai explică. Toata lumea proclamă.

Conflictele moderne nu sunt doar despre idei, ci despre identitate. Orice dezacord pare un atac personal. Nu mai apărăm opinii, ci felul în care am fost crescuți, valorile familiei, imaginea despre cine credem că suntem.

De aici intensitatea. De aici oboseala. De aici senzația că dialogul a devenit un sport de contact.

Exemple mici care provoacă conflicte mari

Punctualitatea este un exemplu clasic. Pentru unii, a întârzia 5 minute este o lipsă de respect. Pentru alții, este o marjă de timp rezonabilă, mai ales într-o lume în care lucrurile rareori se aliniază corect.

Nimeni nu se simte vinovat. Toata lumea se simte însă profund deranjată.

Autoritatea funcționează similar. Unii au fost crescuți să nu contrazică. Alții au fost încurajați să pună întrebări. Când se întâlnesc, rezultatul este previzibil : unul pare obedient, celălalt pare obraznic. În realitate, ambii încearcă, fiecare în felul lui, să fie “cum trebuie”.

Problema apare când diferența își pierde farmecul și se transformă într-un verdict, atunci când nu mai e privită ca ceva de înteles, ci ca o greșeală ce trebuie să fie corectată.

Când nu mai spunem “nu înteleg de ce faci asta”, ci “nu e în regulă că faci asta”. Când curiozitatea este înlocuită de certitudine. Când cultura celuilalt nu mai este un context, ci un defect care trebuie corectat.

Toleranța nu înseamnă să fi de acord cu tot sau să zâmbești politicos în timp ce-ți notezi mental toate motivele pentru care nu ești. Nici să-ți abandonezi valorile la intrarea în conversație. Toleranța înseamnă să poți sta lângă o idee care nu-ți place fără să simți nevoia urgentă de a o desființa pe loc.

Educația emoțională vs. educația culturală

Educația culturală ne spune cum se face. Educația emoțională ne spune ce simțim. Ideal ar fi sa le avem pe amândouă. În realitatea, mulți dintre noi le-au primit separat și au sperat că se vor sincroniza singure.

Poți fi impecabil educat cultural - să știi regulile, normele, așteptările - și totuși complet dezorientat emoțional. Sau poți fi foarte conectat emoțional, dar fără instrumentele culturale necesare pentru a naviga diferenta fără conflicte inutile.

Când lipsește educația emoțională, diferențele devin amenințătoare. Când lipsește educația culturală, intențiile bune produc efecte neașteptat de complicate. Cele două nu se exclud. Se completează, chiar dacă rar au fost predate împreună.

Poate că maturitatea reală nu stă în a avea mereu dreptate, ci în a putea rămâne într-o conversație fără a încerca să o câștigi. În a pune întrebări înainte de concluzii. În a accepta că propriu mod de a vedea lumea este un rezultat al educației tale, nu un adevăr universal livrat oficial.

Nu vom ajunge toți să gândim la fel. Din fericire. Dar am putea ajunge să ne întelegem puțin mai bine. Și într-o lume atât de diferită, asta ar fi deja un progres cultural remarcabil.

Între explicație și responsabilitate

Există totuși, un punct important care merita spus clar : nu orice comportament poate fi justificat prin “așa e cultura”. Cultura explică, dar nu absolvă. Exista oameni care se ascund confortabil în spatele tradiției, al educație primite sau al normelor culturale pentru a justifica acte care rănesc, controlează sau distrug. Iar aici nu mai vorbin despre diferența, ci despre responsabilitate.

A întelege cultura nu înseamna a închide ochii. Nu înseamnă să relativizam abuzul, violența sau lipsa de respect sub pretextul contextului. Empatia nu este același lucru cu toleranța comportamentelor devastatoare. Putem recunoaște de unde vine un lucru și în același timp, să spunem ferm că nu este acceptabil.

Exită un punct fin în care deschiderea nu înseamna orbire, ci luciditate. Punct în care se face clar diferenta între a întelege și a scuza. Între a fi deschis și a fi naiv. Între a respecta diferenta și a pune limite clare acolo unde diferența devine nocivă.

Cultura ne modelează, dar nu ne absolvă de responsabilitatea propriilor acțiuni. Iar faptul că am fost crescuți într-un anumit fel poate explica multe, dar nu justifică tot.

În final, poate că progresul nu stă doar în a ne întelege mai bine unii cu altii, ci și în a ști când empatia trebuie să mearga mână în mână cu discernământul.

Cultura poate fi context, dar nu poate fi alibi.